Gherla INFO – CLUJ stiri, informatii, foto, video, vremea, anunturi
E adevărat că șansele sunt infime ca Nicolae Ceaușescu, liderul comunist al României Socialiste între 1965-1989 să fi apucat centenarul, dar dacă ar mai fi trăit, pe 26 ianuarie ar fi împlinit 101 ani.
Cum ar fi fost România azi dacă încă ar fi fost la putere Ceaușescu? Greu de răspuns la o asemenea întrebare. Dar s-ar putea da asigurări cel puțin că industria și agricultura, făcute praf dupa revoluție, ar arăta mai bine decăt azi. Exemple la Gherla ar putea fi fabrica de sticlă, fabrica de cărămidă, fabrica de spirt, fabrica de confecții metalice, fabrica de mobilă, fabrica de covoare, fabrica de pâine, abatorul, îngrășătoria de animale, baza de cereale, rețeaua Gostat etc., pe care s-au pus lacătele, au fost demolate sau au acum cu totul altă destinație. Ar fi fost bine să mai existe, pentru că toate însemnau locuri de muncă, un obicei cu mai puțină căutare în zilele noastre. Românii au primit la schimb libertate, pe care fiecare a înțeles-o cum a vrut și cum a putut.
Despre Ceaușescu s-au scris și s-au spus atăt de multe încât s-ar putea face filme seriale. La aniversare, pentru nostalgici sau curioși, un episod mai puțin cunoscut dintr-o escapadă cu avionul a unei delegații din Republica Socialistă România spre New York. Se întâmpla în 1970, iar amintirile îi aparțin lui Dumitru Popescu, omul de încredere al lui Ceaușescu, care îl însoțea în călătoria respectivă.
***
Avionul prezidenţial lua înălţime şi încercam să ne cuibărim în cochiliile fotoliilor pentru a înfrunta lunga monotonie de apă şi cer ce ne aştepta în această întinsă şi neospitalieră portiune a globului. Şi foarte întunecată, cum aveam să vedem imediat. De ce atât de întunecată? Prin faţa hublourilor treceau mase tulburi de aer ostil. Se făcuse mai frig, şi ne înfăşuram mai bine în sacouri. Închideam ochii cu intenţia vădită de a sugera – nu se ştie cui – intenţia de a aţipi puţin, şi ca atare nevoia de linişte. Dar mesajul nostru mut nu era receptat nicăieri. Hublourile se posomorau şi mai rău, devenind vineţii, şi un tremur nervos cuprindea scheletul aeroplanului. Undeva, nevăzute, la nord, nu departe, bănuiam coastele Groenlandei. Intrasem într-un univers ameninţător şi speram din tot sufletul ca aparatul să-şi mărească viteza şi să străpungă mai repede deşertul, să-l lase în urmă cu aroganţă şi dispreţ. (…) Acum, după decolarea din Islanda însă, avionul s-a încărcat deodată de o tensiune nemaipomenit de gravă.
Deşi avionul se balansa tot mai nesigur, deşi schelăria trosnea din toate încheieturile, botul şi aripile părând că se izbesc de munţi lânoşi, se înfundă, se desprind cu greu pentru a se înfunda iarăşi, Nicolae Ceauşescu a ţâşnit ca un arc din scaunul său, şi, căutând cu disperare un şef de resort, un responsabil administrativ, a întrebat scandalizat: „Ce se întâmplă aici? Cum este posibil? Pe unde au luat-o?” Piloţii aflaţi la manşele lor, luptând bărbăteşte cu stihiile dezlănţuite, nu-i puteau răspunde. Nici stewardesele, pitite undeva, în coada avionului. Cu atât mai puţin noi, ceilalți. Avionul gemea în torturile iadului, spunându-ne parcă să nu ne mai bizuim pe el, să găsim altă soluţie, pentru că se va dezmembra în curând şi ne va părăsi. Se vedea că nu mai poate să suporte presiunea, smuciturile, curentul electric de înaltă tensiune ce-l zgâlţâiau. Nicolae Ceaușescu a întrebat din nou: „Cine a hotărât să plecăm cu porcăria asta la drum? Cine ne pune în primejdie vieţile? Este un act de iresponsabilitate, pur şi simplu un act criminal”. Ce să-i spunem? Vedeam şi noi că nu e de glumit. Dar la ce ne folosea acum să căutam vinovaţi? Cu atât mai mult cu cât, la un examen logic elementar, devenea clar că nimeni altul decât el insuşi nu putea da răspunsuriIe cerute. Incercam cu toţii să ne păstrăm firea, sa ne înăbuşim panica organică iesită din străfundurile animale, din viscere, faţă de care mintea, inteligenţa, sunt neputincioase. Și speram ca măcar prin chipurile noastre neschimonosite, să potolim cât de cât spaima preşedintelui. Fiecare tremura pentru viaţa sa, dar atâta forţă mai aveam ca să nu dăm glas simţămintelor. De ce el si le exterioriza? I se părea că viaţa lui e mai preţioasă decât a noastră, poate. Sau că lui, ca mai mare, îi revenea datoria să facă ceva, să tragă la răspundere, să pună ordine în haosul ce ne inconjura. Probabil că tăcerea din jur i-a dat un duş rece. S-a aşezat la loc, contrariat incă, şi cu aerul că doar amână ancheta. Criza avionului, zbaterea dezordonată a membrelor, a muşchilor, a sirei spinării s-au oprit brusc. Ieşisem din frontul furtunii. Dar pasărea aeriană, sau animal ce era, mai continua să sufere. Strănuta, pufnea, se scutura de milioanele de waţi ce-i zgârciseră pană aproape de colaps. Într-un târziu răsuflarea i s-a liniştit, aripile i s-au destins, s-a aşternut la drum., armonios. Nicolae Ceaușescu ne-a chemat pe câţiva, lângă el, extrem de preocupat. Parcă ne reuneam la sfârşitul unei catastrofe, aveam de numărat victimele şi de estimat pagubele. „S-a întâmplat ceva foarte grav, a început el. Am pus în pericol atâtea vieţi omeneşti. Trebuia fim preveniţi. Trebuia să se ştie prin ce zonă aeriană trecem. Cum suntem trimişi peste ocean cu un asemenea aparat nesigur? Pur şi simplu, s-a procedat copilăreşte. Noi avem organisme speciale, avem profesionişti”. Mă gândeam că Preşedintele avea perfectă dreptate. Numai o minune făcuse ca avionul să nu se dezmembreze şi să nu ne azvârle în hău. Aviaţia noastră era atât de înapoiată, de incompetentă? Totdeauna se vorbise la modul superlativ despre aviatorii români. Nu ştiau ei la ce poate rezista avionul? Și care este ruta cea mai puţin riscată? Dar preşedintele nu mai ţinea să descopere ţapi ispăşitori. Ceea ce a spus apoi a dovedit că ştie exact de cine depinsese securitatea zborului. „Va trebui să luăm legătura cu firmele americane şi să procurăm, încă în timpul şederii în S.U.A. un avion cu parametrii de securitate internaţionali.” A intrat apoi în tonul lui expeditiv obişnuit, a dat indicaţii metodice, bine gândite. Totul intrase în normal. Concluzia: „Noi cu acest aparat nu ne mai întoarcem acasă”, mi s-a părut firească, în ordinea celei mai elementare raţionalităţi.
Am petrecut noaptea la Montreal. (…) Nu țin minte, apoi, decât cum intram noi pe aeroportul din New York şi cum ne fofilam cu nava noastră scâlciată, abia scăpată din naufragiu, printre giganţii aerului. Numai Concordul lipsea pe atunci din galeria elefanţilor. Pătrundeam prin ceea ce ar fi trebuit să fie poartă de triumf, ca o găină jumulită, însă ţanţoşă în faţa struţilor. Ne târam fundul prin praf, în timp ce din parbrize aviatorii şi mecanicii îşi iţeau capetele, trimiţându-ne zâmbete dispretuitoare. Eram, cu adevărat, o apariţie ridicolă, pe un teren unde doar lungimea aripilor şi înălţimea trenului de aterizare contau, şi unde lumea nu ne judeca după ce aveam noi prin capete, ci după numărul ferestrelor de clasa întâi. Nicolae Ceaușescu nu părea nicidecum complexat. Atunci mi-am dat seama că el este imun la ridicol, constatare ce avea să se amplifice şi întărească necontenit. Reacţiona numai la şocuri extreme, atunci când însuşi simţul de conservare se punea în mişcare. Viaţa îl obligase să-şi exerseze rezistenţa. Mărunt, vorbind greu, trebuise să înfrângă handicapuri importante. Ce-i păsa acum că intră pe porţile New York-ului ca un ţărănoi cu căruţa plină de paie? Nu aveau decât să-şi facă ei sânge rău, sau să râdă dacă le venea chef. Aşa cum am râs noi, Cornel Mănescu şi cu mine. Camuflându-se după criticile acerbe ale lui Nicolae Ceaușescu însuşi, Corneliu Mănescu şi-a permis un afront direct la adresa navei noastre. La care eu am sărit luând, chipurile, apărarea acesteia: „Dar de ce e mai rea nava noastră? Uitaţi-vă, mai vedeţi vreun avion pe aici cu patru motoare? Toate aeronavele din jur nu depăşesc două, maximum trei turbine”. Corneliu Mănescu a râs fără glas, bătând aerul cu braţele şi răsturnându-şi capul pe spate. „Nea Mitică, ai dreptate, a noastră are patru motoare, patru motoare…” În tot timpul călătoriei, când se simţea bine dispus, avea să-şi ridice palma dreaptă cu patru degete răsfirate şi să mimeze grandoarea. (…)
Cel mai mult mi-a dat de gândit hotărârea luată de Nicolae Ceaușescu de a ne întoarce în țară în avionul cu care fusesem cât pe ce să ne prăbuşim. Cum trecuse de la explozia de nesiguranță, de la angoasa existenţială din acele momente realmente critice, la blazarea, la apatia fatalistă din final? Uitase? Ceva îi amortise instinctul de conservare? I se regenerase aşa repede fibra ruptă de marea primejdie! Noi ştiam că Elena Ceauşescu nu-l lăsase să cumpere avion. Neavând pe atunci ranguri oficiale, nu se manifestase pe faţă, operase în intimitate. O iritau glumele noastre despre „patru motoare” şi, poate şi mai mult, riscul de a se spune că îl influenţasem pe Nicolae Ceaușescu într-o decizie majoră, rolul ei, care nu se pronunțase în nici un fel, eclipsându-se? De aceea ne întorceam pe acelaşi traseu, cu acelaşi aparat, riscând repetarea aidoma a intâmplărilor? Nu. Cred că Elena Ceaușescu bătea mai departe. Momentul acela de pierdere a controlului putea să impieteze asupra imaginii de conducător călit şi neînfricat a soţului ei. Nu trebuia să rămână, în memoria celor ce-l văzuseră, teama lui de moarte. Peste acel moment compromitător trebuia suprapusă voința de fier, înfrângerea slăbiciunilor omeneşti, fondul cutezător şi dârz. Cu orice risc.
sursa: Dumitru Popescu, Elefanții de porțelan, editura Match
video: mini-documentarul „Flotila lui Ceaușescu”
