Gherla, la revoluția din decembrie 1989. Un balcon, un copil și libertatea

În toamna anului 1989, la Gherla, un electrician de 30 de ani de la fabrica de sticlă urmărea cu sufletul la gură ceea ce se întâmpla dincolo de granițele informației oficiale. Asculta Europa Liberă, auzea mesajul Regelui Mihai și afla frânturi despre mișcările de stradă de la Timișoara. „Eram foarte bucuros că se întâmplă ceva”, își amintește. Fusese mereu un spirit rebel, refuzase să se înscrie în Uniunea Tineretului Comunist (UTC) și simțea o repulsie profundă față de interdicții, restricții, ideea de a nu putea gândi liber.

Era căsătorit, avea deja un copil mic și, în acel an, obținuse un apartament într-un bloc nou de pe strada George Coșbuc, în urma unei cereri făcute la liderii din fabrica de sticlă.

În decembrie, semnele prăbușirii regimului erau tot mai clare. Plecarea lui Nicolae Ceaușescu în Iran, în timp ce la Timișoara armata se confrunta cu populația, i-a confirmat că situația era gravă. „Nu se putea ca șeful forțelor armate să plece din țară în asemenea condiții”, spune martorul.

La Gherla, autoritățile organizaseră patrule de noapte, iar circulația în grupuri era interzisă. Într-o seară, întorcându-se de la serviciu împreună cu alți colegi, a fost oprit și luat la întrebări. Au fost lăsați să plece doar după ce au explicat că vin de la fabrică. „Dacă spuneam că susținem Timișoara, cred că ne luau pe sus”, își amintește.

În fabrică plutea o tensiune greu de descris. Se discutau știrile, se mai spuneau bancuri cu Ceaușescu, iar oamenii trăiau cu teama permanentă de a nu fi reclamați. „Norocul nostru a fost că n-am avut vreun șoptitor printre noi.”

Pe 21 decembrie, când situația s-a precipitat în țară, primărița orașului a mers la fabrică împreună cu alți reprezentanți ai autorităților, încercând să „ia pulsul”. „M-a scârbit. Simțeam că în câteva zile, oamenii aceia nu vor mai avea nicio putere.”

Amintirile sunt încă vii. „Parcă le trăiesc și acum!”

Televiziunea oferea atunci doar câteva ore de program pe zi, în care se preamărea regimul. Aflase însă că într-un bloc de pe strada Avram Iancu fusese montată o antenă parabolică și că în blocurile apropiate, vecinii puteau vedea și ei la televizor canalele recepționate prin satelit. Fiind electrician, și-a confecționat singur o antenă improvizată, pe care a montat-o pe balcon. Era pe 22 decembrie, pe la orele prânzului. Imaginea era purecoasă,  nu se vedea bine, iar sunetul îl asculta la radio. „Mie mi s-a părut că se transmitea o piesă de teatru. De fapt, era transmisia în direct de la revoluție, de la București. În momentul acela a venit colegul meu, cu care intrăm în schimbul de după-amiază și bate la ușă. Zic fii atent, de acum ne putem uită la meciuri de fotbal. Zice el dă-le dracului de meciuri, că e revoluție, tu nu auzi la radio? Zic nu mă, e o piesă de teatru. El nu, că e revoluția! Atunci l-am văzut pe ecran pe Mircea Dinescu, îmbrăcat cu o zdreanță de pulover. M-a impresionat”, spune bărbatul. Mesajul era clar: oamenii erau chemați în stradă. Și-a luat copilul mic, a ieșit pe balcon și l-a ridicat în aer. „Ești liber, copilule! A plecat Ceaușescu! Am învins!”

A plecat apoi spre centru, printre primii. Pe drum striga „Am învins!”, fără să se gândească la pericolul real în cazul unei eventuale înăbușiri a revoltei. În fața librăriei din centru, unde vitrina era plină cu cărți cu chipul lui Ceaușescu, a intervenit când câțiva oameni se pregăteau să spargă geamurile. „Nu spargeți nimic, sunt bunurile noastre!”, le-a spus. Și l-au ascultat.

foto: așa arătau vitrinele librăriilor din România în anii ’80 / Roumanie, le dezastre rouge, RTBF, 1988

În fața Primăriei, a văzut cum de la un geam era aruncat un tablou cu Ceaușescu. „Atâta ură aveam încât l-am spart cu piciorul, de;i era dintr-o pânză groasă, rezistentă. Așa m-am descărcat.” A refuzat însă să urce în clădire. „Jos era locul meu.” Privea cu scepticism cum diverse personaje strigau de la balcon, unele lansând acuzații absurde, cum ar fi că într-un sertar al primăriței s-a găsit… salam.

Când un grup a încercat să răstoarne o mașină a Miliției, aflată la câșiva pași mai jos, a intervenit din nou. „Erau lucrurile noastre, de ce să le distrugem?”

La un moment dat s-a produs o busculadă, iar milițienii s-au refugit în sediu. Afară mai rămăsese doar unul „Era Șimon, un milițian care se înțelegea bine cu toată lumea, și cu hoții, și cu oamenii buni, era apreciat. A fost forțat să își arunce arma dincolo de poartă. Ceilalți stăteau înăuntru, speriați, nu aveau curajul să iasă, iar la un moment dat, unii au vrut să îi scoată afară, să se răzbune. Eu și cu alții am încercat să-i protejăm, deși unii nu mai recunosc asta azi. Cu mai mulți oameni am facut un pod, cu mâinile, pe peretele exterior, pe sub care au putut ieși, în timp ce unii îi mai loveau.”

Își amintește și de apariția la balcon a unui personaj îmbrăcat în negru, mai în vârstă, cu cioc, care a susținut că fusese trimis de la București pentru a restabili ordinea, la doar două ore după izbucnirea Revoluției în Gherla. „Era absurd.”

Deși era o zi istorică, a mers apoi la fabrică, unde trebuia să intre în schimbul de după-amiază. Locul era pustiu. A refuzat să ia pahare de cristal dintr-un container, aflat la intrare. „Responsabilitatea mea era să țin cuptoarele în funcțiune, dacă se opreau, se nenoroceau.” A urmat, alături de câțiva colegi, un tur al birourilor din fabrică, unde toate tablourile cu Ceaușescu au fost sparte.

Apoi au început să apară poveștile cu teroriștii. „La un moment dat am ajuns din nou la primărie, iar profesorul Orza, care era un lider în acele zile, ne-a spus „Domnilor, vom fi atacați dinspre Cluj, vin să ne atace!” Am spus că noi suntem de la gărzile patriotice, dacă vrea să mergem acolo, să ne dea arme, nu să ne trimită cu mâinile goale. A tăcut, atunci mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Cred că ne-a manipulat sau a primit și el informația asta, nu știu, că să poată ei să-și facă treaba în siguranță.”

După câteva zile, orașul s-a liniștit, dar Crăciunul din 1989 a rămas unul al străzilor pustii. Teama, alimentată de televiziune și de teoriile despre securiști-teroriști, îi ținea pe oameni în case. Libertatea fusese câștigată, dar liniștea mai avea de așteptat.

foto principală: reconstituire

vezi pe același subiect

Martor din Gherla la ultimul miting al lui Ceaușescu, în decembrie 1989, ce nu s-a văzut la televizor și ce nu știau românii – VIDEO