Gherla, orașul care a prins Occidentul pe satelit în 1989. Un bloc, o parabolică și o insulă de libertate

Ultimii ani ai regimului Ceaușescu au accentuat, paradoxal, una dintre cele mai mari dorințe ale românilor: nevoia de a privi „cutia magică”, televizorul. După inaugurarea Televiziunii Române, în 1956, numărul orelor de emisie a crescut constant, cu un alt doilea canal din 1968, cu programe tot mai diversificate: filme, muzică, sport dar și un cult al personalității lui Ceaușescu tot mai deșănțat. Televiziunea părea să devină, chiar și în aceasta formă, o prezență stabilă în viața de zi cu zi. Dar…

Televiziunea, un lux periculos

Norii negri au apărut însă în anii ’80. Pentru regimul comunist, prea mult televizor însemna prea mult curent consumat și prea mult timp „pierdut” de oamenii muncii. Au urmat reduceri succesive ale programului, iar apoi desființarea programului 2. Din 1985, Televiziunea Română a început să emită doar două ore pe zi, de luni până vineri, între orele 20 și 22, cu un program ceva mai lung în weekend. În 1988 s-a făcut un pas timid înapoi: trei ore de emisie zilnică.

Cifrele spun totul: de la aproximativ 100 de ore de program de televiziune pe săptămână în 1980, s-a ajuns la 38 de ore în 1983, 21 de ore în 1985 și doar 26 de ore în 1988.

Privilegiul graniței. Antene și improvizații, revoluția parabolicelor

Mai privilegiați erau românii care locuiau în apropierea granițelor. Aceștia reușeau să recepționeze posturi străine, din Iugoslavia, Ungaria, URSS sau Bulgaria. Ceilalți au fost nevoiți să devină inventivi: urcau pe dealuri cu televizoare portabile și antene improvizate, în încercarea de a prinde semnale de la distanțe mai mari, mai ales când erau meciuri de fotbal importante.

Pe căi nebănuite, a pătruns și moda antenelor parabolice, capabile să recepționeze programe prin satelit. Unele erau aduse din Occident, altele construite artizanal.

Gherla: începutul televiziunii prin cablu

Un astfel de episod s-a petrecut la Gherla, spre sfârșitul anilor ’80. Într-un bloc nou construit, de pe strada Avram Iancu, locatarii, familii mai înstărite, au pus mână de la mână și au pus în funcțiune o antenă parabolică, cu un receiver. Era suficient pentru a „prinde” programe TV prin satelit.

foto: blocurile noi de pe strada Avram Iancu din Gherla, cu antenele comune pe acoperiș, 1988 / photoarchive.minerva.org.ro

În acea perioadă, fiecare bloc de locuințe avea montat un amplificator radio-TV, care prelua semnalul de la antena de pe acoperiș și îl distribuia către toate apartamentele. Cu ajutorul unui specialist, semnalul de la receiver a fost introdus în acest amplificator, iar locatarii de pe cele patru scări au putut urmări programe străine. Exista și un inconvenient minor: cel care deținea receiverul decidea ce vedeau toți ceilalți. Acesta a fost, de fapt, începutul timid al televiziunii prin cablu la Gherla.

Amplificatorul, dar și cablurile legate, aveau și un efect secundar: emiteau semnal parazitar în eter. Astfel, folosind o antenă simplă, de tip dipol, programele puteau fi văzute și de vecinii din zonă, chiar și de la 300–500 de metri distanță, dacă nu existau obstacole.

O insulă de libertate în centrul orașului

„Îmi amintesc că vedeam cel mai mult televiziunea spaniolă, TVE, care transmitea foarte multe meciuri în acea perioadă”, povestește Florin, licean la acea vreme, care locuia în blocul de vis-a-vis. „La ce se uitau ei, la aia ne uitam și noi. Au montat o parabolică de 1,80 metri diametru, cu un receiver analogic. Cine avea televizor color – foarte puțini – vedea chiar color. Mergeau cel mai mult canalele cu fotbal și filme: TVE, Pro7 de la nemți, RAI-urile de la italieni. Dacă un meci era criptat pe un canal, îl căutau pe altul unde era liber.”

Noaptea, mai spune Florin, rulau și canale cu filme pentru adulți. Programul era non-stop și se vedea cel mai bine după încheierea emisiei TVR. „Aveam ce nu aveau mulți, eram elita Gherlei, eram, într-un fel, o insulă de libertate!”

Știrile interzise

În noiembrie 1989, Florin și ceilalți privilegiați au reușit să vadă la televizor imagini cu căderea Zidului Berlinului, un subiect tabu în presa oficială românească. „La finalul filmelor se difuzau scurte jurnale de știri. Din toamna târzie a lui ’89 am observat că atunci când începeau știrile, se trecea rapid pe alt canal. Probabil vreun securist i-a atras atenția celui cu receiverul să se limiteze doar la filme și sport.”

La mijlocul lui decembrie 1989, prin intermediul televiziunilor străine, au apărut pe ecrane la Gherla și primele imagini de la Timișoara, în timp ce în România informațiile interzise mai circulau pe calea undelor, la Radio Europa Liberă, Vocea Americii, BBC.

22 decembrie: televiziunea face istorie, în direct

Totul s-a schimbat pe 22 decembrie. Era o zi de vineri, când, în mod normal, programul TVR începea seara, la ora 19. În mod curios, ziarul Scânteia, oficiosul PCR tipărit în acea dimineață, anunța suplimentar un program între orele 13 și 15, cu cântece patriotice și reportaje, probabil o ultimă tentativă de a ține oamenii în case.

Realitatea a depășit însă orice scenariu. La ora 10:50, pe ecrane a apărut mira TV. Au urmat anunțuri repetate privind decretarea stării de necesitate și comunicatul despre sinuciderea generalului Vasile Milea. La 11:45, emisia s-a întrerupt.

Apoi, la ora 12:30, cu totul neașteptat, mira a reapărut. Era un semn clar că se întâmpla ceva. Douăzeci de minute mai târziu, a început prima revoluție transmisă în direct: Mircea Dinescu și Ion Caramitru au apărut în fața camerelor, flancați de revoluționari. Dinescu a anunțat fuga dictatorului și victoria românilor.

Au urmat zile de transmisiuni neîntrerupte: discursuri, diversiuni cu teroriști, apă otrăvită, rafale de mitralieră în direct, morți și răniți, incendii și haos. Totul s-a încheiat cu preluarea puterii de către Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), condus de Ion Iliescu.

Televiziune pe pâine

Pentru milioane de români, televiziunea redusă ani la rând la câteva ore pe zi, a devenit în 1989 mijlocul prin care istoria s-a trăit în timp real.

În ce privește televiziunea prin cablu, aceasta a luat avânt la Gherla patru ani mai târziu, în 1993, prin firma Coax TV, care oferea în jur de 20 de canale tv, românești și străine. Așa s-a mai domolit foamea de tv. Azi, firmele de cablu/prin satelit oferă pachete cu peste 100 de canale, cu program non-stop.

foto principală: ilustrativă

surse: TVR – Revoluția română în direct, 1990; tvarheolog.wordpress.com