Cum au evadat opt deţinuţi din Penitenciarul Gherla pentru spectacolul cu Păunescu și Cenaclul Flacăra de pe stadion

Gherla INFO duminică 20 februarie 2011 14:28 Scrie un comentariu: 11,821 accesări

Vremurile când orice spectacol era eveniment mare în oraş au trecut demult, însă amintirile legate de viaţă artistică par de multe ori desprinse din filme. In anii ’70-’80, Cenaclul Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu, avea o popularitate care o depăşea pe cea a lui Ceauşescu.

Pentru publicul din România acelor vremuri, cenaclul era un fel de Untold itinerant din ziua de azi. Numai că la spectacole era participare în masă, de la copii şi părinţi, la adolescenţi şi vârstnici. Când venea „Cenaclul”, străzile se goleau.

Andrei Păunescu, fiul lui Adrian Păunescu, a reconstituit un episod memorabil din anul 1984, când Cenaclul Flacăra a ajuns la Gherla. Era o seară de început de toamnă, la care se adunaseră 6.000 de oameni, după cum consemna revista „Flacăra” ulterior. În rândurile publicului se aflau ascunşi şi opt deţinuţi de la Penitenciar, care evadaseră doar pentru a lua parte la spectacol.

Cenaclul „Flacăra” susţinea un concert în oraşul renumit în toată ţara şi chiar dincolo de graniţe, pentru închisoarea grea care funcţiona acolo. Se lăsase seara la Gherla. Tribunele erau în plin spectacol propriu, de cântec şi dialog cu scena. Frigul, destul de pătrunzător, era trecut cu vederea de miile de participanţi, încălziţi la flacăra artei şi a libertatii de exprimare, de o seară.

La un moment dat, organizatorii l-au informat pe Adrian Păunescu despre un lucru deosebit de grav, care abia se întâmplase şi care ar fi putut afecta bună desfăşurare a concertului. Opt deţinuţi periculoşi evadaseră din puşcăria din Gherla în acea seară, şi anunţaseră, ostentativ, că au intenţia să vină la Cenaclu.

Când vestea a ajuns la urechile artiştilor, membri ai Cenaclului „Flacăra”, scena s-a umplut dintr-odată cu tot efectivul de cântăreţi. De unde, până în acea clipă, Adrian Păunescu trebuia, în fiecare seară, să-i culeagă pe unii artişti ba de la bufetul organizat în spatele scenei (fără nici un strop de băuturi alcoolice!), unde fumau, ba de prin cabine, unde mai fugeau, să nu ia parte chiar la toate momentele spectacolului, ba de pe coridoare (când era cazul), la Gherla, vestea că au evadat opt puşcăriaşi periculoşi, care ameninţă să vină la spectacol, i-a adunat pe toţi artiştii la lumina reflectoarelor, într-un entuziasm proaspăt, neaşteptat.

Fiecare membru al Cenaclului îşi găsise, la repezeală, pe scenă, ceva de făcut. Se acordau cu mare atenţie chitări, se mergea la microfoanele aşezate pentru vocile de fundal, într-un entuziasm pe care respectivii artişti nu-l mai manifestaseră, poate, de la debut. Toţi respectau, în fine, neîmpinşi de la spate, principiile generoase de participare totală a membrilor ansamblului nostru la spectacol, ca la un tot unitar. Şi, repet, toate, de la spaima că evadaţii puteau fi pe aproape. Spectacolul continuă, deci, mai fierbinte decât se putea bănui.

După doar câteva minute, printre biletele care veneau, cu zecile, din tribune, Păunescu a primit unul, scris pe o foaie amărâtă şi mototolită, care semăna cu ambalajul unui pachet ieftin de ţigări, întors pe dos. L-a citit, s-a schimbat la faţă, apoi a oprit cântecul care se interpreta şi s-a ridicat în picioare, aşezându-şi, că de obicei, stativul şi microfonul, singur, pentru a spune ceva important. Păunescu a povestit, în câteva cuvinte, cum organizatorii au pus în alertă pe toată lumea, anunţând evadarea celor opt. Dar evadaţii, consideraţi periculoşi, deşi nu ştiau că scena fusese pusă în gardă în legătură cu posibilă lor prezenţă, au simţit că este firesc să-l anunţe pe conducătorul Cenaclului, în legătură cu faptul că se aflau acolo, în tribune, desigur, camuflaţi sub veşminte care să nu-i deconspire.

În bilet, cei opt au scris: „Dragă Adrian Păunescu, spuneţi-le să nu ne caute, pentru că suntem aici, în stadion. Am ieşit pentru că aţi venit cu Cenaclul la noi şi suntem opt mari iubitori ai dumneavoastră şi ai Cenaclului. Nimeni să nu se îngrijoreze, nu facem nici un rău. Am ieşit numai că să vedem spectacolul şi mai spuneţi-le că, după spectacol, ne ducem singuri înapoi. Pentru dumneavoastră, că să ştiţi, suntem îmbrăcaţi în Gărzi Patriotice, altfel nu reuşeam. Va iubim şi aşteptăm să va vedem iarăşi, dar să nu mai fim înăuntru şi să venim liberi la Cenaclu. Lumină, Luptă, Libertate!”

Cei opt puşcăriaşi riscaseră totul în seară aceea de toamnă a anului 1984. Şi viaţa, şi buna comportare din penitenciar, doar din nevoia de cultură, de muzică, de poezie şi de puţină libertate, adică de Cenaclul „Flacăra”.

S-a cântat, în acel spectacol absolut extraordinar, prin bizareria şi frumuseţea lui, de câteva ori, piesă lui Păunescu, pusă pe muzică de Octavian Bud, „Niciodată”: „…Dezmoşteniţii-şi caută o cale, / Nenorociţii trec cu paşii grei, / Nu ne putem închide-n cabinete, / Făcând mereu abstracţie de ei. /… / Şi, dacă toate cântecele noastre / Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot, / Noi, pentru cei săraci şi fără şanse, / Suntem mereu datori să facem tot. /… / Măcar atât din toate să rămână, / Din tot ce-am pătimit la focul mic, / Un vers, o spovedanie, un cântec, / De partea celor care n-au nimic. /… / Niciodată, niciodată, / Să nu uităm de cei mai trişti că noi.”

video: Cenaclul Flacăra în turneu