Românii se încălzeau pe vremea lui Ceaușescu cu ochii pe ceas, câte ore se dădea apă caldă și ce s-a ales de centralele de cartier

Apa caldă la robinet și căldura în calorifere pe timpul iernii sunt lucruri banale azi, dar nu a fost întotdeauna la fel. Dacă la case, oamenii mai băgau un lemn în sobă, la blocuri situația se înrăutățise grav după mijlocul anilor ’80.

Primul bloc s-a construit la Gherla în 1959, lângă Judecătorie. Alte zeci de blocuri, care au format noile cartiere ale orașului s-au ridicat mai ales în anii ’70 și ’80, iar o dată cu ele au apărut și centralele termice de cartier, care funcționau cu gaz.

Până la sfârșitul anilor ’80 s-au construit la Gherla cinci centrale termice și două puncte termice, care trebuiau să asigure căldura și apa caldă la blocuri: CT1, în Piața Unirii, CT2, între blocurile de pe strada Liviu Rebreanu, CT3, pe Aleea Brazilor, CT4, pe cărbune – în spatele blocurilor de pe strada Avram Iancu, care a funcționat o singură zi, pentru că făcea un fum infernal, CT5, în spatele blocurilor de pe strada Clujului.

Pentru încălzirea locuitorilor de la blocurile din Cartierul Nou s-au construit două puncte termice, care funcționau cu aburii furnizați de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului: PT3, lângă piața agroalimentară de pe strada Stejarului și PT4, pe Aleea Stăruinței.

Centralele, punctele termice, conductele și țevile de alimentare se aflau în administrarea I.G.C.L. (Intreprinderea de Gospodărire Comunală și Locativă).

În anii ’70 și la începutul anilor ’80, centralele termice furnizau apă caldă la consumatori pe sistemul „o zi da, o zi nu”. În ce privește căldura din calorifere, centralele de cartier porneau activitatea toamna târziu, doar dacă timp de trei zile consecutiv, temperatura de afară scădea sub 10 grade Celsius.

Nu se mira nimeni că în apartamente era de multe ori la fel de frig ca afară. Oamenii se învățaseră să mai pună o haină pe ei, niște cârpe la colțurile geamurilor, să mai pornească reșoul ori să lase aragazul pornit. Iarna ferestrele de la apartamente aveau țurțuri pe interior, iar geamurile, puse la normă, printre care îți puteai strecura degetele, erau acoperite cu flori de gheață, din cauza condensului.

Situația s-a deteriorat dramatic în iarna 1984/1985. Peste România se abătuse un frig teribil,  termometrele coborâseră pe alocuri sub -30 de grade și nu venea niciun semn de îmbunătățire a vremii. Consumurile de combustibili atingeau cote amețitoare, rezervele se epuizau, asta în condițiile în care România începuse să strângă cureaua, pentru a-și plăti datoria externă.

Căldura e pe bani

Puțin spre deloc se vorbește despre faptul că măsurile de austeritate, respectiv creșterea prețurilor la alimente și combustibili, reducerea cheltuielilor, erau condiții ale FMI (Fondul Monetar Internațional), pentru a aproba împrumuturi. La fel se întâmplă de fapt și azi, iar situația nu poate fi evitată, indiferent cine e la guvernare. Dovada sunt prețurile, care cresc mereu.

Ceaușescu s-a supărat rău pe FMI când a aflat ce dobânzi uriașe are de plătit România și ce condiții sunt puse din exterior pentru politicile interne. Astfel, a luat o hotărâre dramatică: România va restitui tot împrumutul mai devreme, ca să nu mai vină alții să dicteze peste țară. Mai târziu, prin lege, a înterzis total împrumuturile din Occident.

Atunci au început românii să descopere prețul plătit pentru împrumuturile externe: raționalizarea alimentelor, care nu se mai puteau cumpăra decât pe cartelă și cu bonuri, cozile la benzină și restricțiile de circulație, pauzele de curent de 4 ore zilnic, cu seri petrecute la lumina lumânării, lipsa produselor din magazine, scurtarea programului de apă caldă și încălzire, program de 2 ore pe zi la televiziune. În loc să scumpească produsele, Ceaușescu a ales să reducă consumul.

Vine căldura, românii cu ochii pe ceasuri

Dintr-un decret din anul 1988 aflăm și care era programul de funcționare al centralelor termice din România.

Astfel, căldura se putea furniza în perioada iernii de luni până sâmbătă, care era zi lucrătoare, câte 7 ore pe zi, între orele 4-6, 12-14 și 19-22, iar duminica între orele 6-8, 12-14, 19-22.

Apa caldă venea la robinete, în teorie, în zilele de luni și vineri între orele 5,30-6,30, 19-20,30, marți, miercuri, joi și sâmbătă între orele 5,30-7,00, 18,00-21,30, iar duminica între orele 7,30-9,30 și 18,30-22,00.

Dar instalațiile învechite, neîntreținute cu anii din lipsă de materiale, făceau ca în apartamente căldura abia să se simtă în calorifere, din cauza țevilor și conductelor înfundate, iar apa caldă era mai degrabă „dezmorțită”, cât să nu pițo să spui că e rece.

În așteptarea apei calde, cine voia să facă o baie, pornea robinetul la cadă cu o jumătate de oră înainte, timp în care încălzea pe aragaz câteva oale cu apă, aruncate apoi în cadă pentru a mai crește puțin temperatura.

La vremuri noi, centrale noi

Au trebuit să treacă 10 ani de la revoluție pentru ca locatarii de la blocuri să ia problema apei calde în propriile mâini.

În 1990, IGCL s-a transformat în regia autonomă RAGCL, care presta către populație, pe lângă furnizare de energie termică, servicii de canalizare, salubritate, transport public, construcții și comerț (pompe funebre, florărie etc.). Din 1995, regia trece în subordinea consiliului local, iar în anii care au urmat a renunțat la multe dintre activități, o parte au fost transferate către ADP Gherla, altele către Compania de Apă.

Prin 1999 s-a instalat prima centrală termică de bloc la Gherla. Acesta a fost startul operațiunii „marea debranșare”, scăpată de sub control. Oamenii nu au mai fost de acord să plătească pentru căldura pe care nu o primeau, ori să stea în frig din cauza resatanțelor celorlalți. În prima fază s-au instalat centrale de bloc, iar apoi individuale. Cu 30 de milioane, la acea vreme, problema era rezolvată. Primele centrale termice au fost aduse din Ungaria, pentru că la noi nu se fabricau.

De la o zi la alta, centralele de cartier au rămas cu tot mai puțini clienți. Fenomenul a dereglat tot sistemul de livrare a energiei termice din oraș și a fost mult discutat în ședințele de consiliu local din acele timpuri. Pe de o parte, centralele consumau mult, dar încasau tot mai puțin, iar pe de altă parte, toată cheltuiala trebuia suportată de locatarii rămași abonați, care nu aveau posibilitatea să își cumpere o centrală de apartament. S-au adăugat restanțele uriașe la asociațiile de locatari.

Isteria debranșării a cuprins tot orașul, iar în cele din urmă, s-a trecut la închiderea pe rând a centralelor de cartier. Cei care nu au reușit să își instaleze centrale în case au trecut la soluții de avarie, mai ieftine: convectoare pentru căldură, boilere pentru apă caldă.

Dacă la Gherla, autoritățile locale au fost luate prin surprindere de amploarea fenomenului, în alte orașe s-a luat rapid măsura interzicerii debranșării. Astfel că azi, de exemplu, la Cluj-Napoca, București sau în alte municipii, mai funcționează încă centralele de cartier.

Rămase fără obiect, clădirile centralelor termice din Gherla au fost vândute unor firme private, unele au fost demolate, altele sunt încă în picioare și ar putea căpăta în viitor o nouă destinație. Au fost și clădiri abandonate o bună bucată de vreme, de unde s-a furat ce s-a mai putut, ori au devenit loc de adăpost pentru oameni ai străzii.

• CT1, în Piața Unirii, a fost demolată, în locul ei s-a construit un bloc de locuințe
• CT2, între blocurile de pe strada Liviu Rebreanu, azi nefuncțională
• CT3, pe Aleea Brazilor – azi magazie și garajul pompierilor de la SVSU Gherla
• CT4, în spatele blocurilor de pe strada Avram Iancu, vândută și transformată în spațiu comercial
• CT5, în spatele blocurilor de pe strada Clujului, vândută, azi funcționează un service auto
• PT3, lângă piața agroalimentară de pe strada Stejarului, a fost demolată, s-a construit bloc de locuințe
• PT4, pe Aleea Stăruinței, azi depozit al municipiului

demolare CT1 din Piața Unirii, pentru construcție bloc (2011)

PT3, azi demolată (2009)

CT2, strada Liviu Rebreanu (2014)

Căldura, motiv de bancuri

Românul a știut dintotdeauna să privească necazul cu detașare și chiar cu umor, astfel că glumele și bancurile tematice erau la mare modă în timpul comunismului.

Se spune că în vremuri, ajunge omul de la muncă acasă și merge să pună mâna pe calorifer, iar o voce din calorifer spune „Ce mână caldă!”

***

La radio, când se dădea ora exactă pe vremea lui Ceaușescu, crainicul anunța: „Pic! Pic! Pic! Pic! A fost apă caldă!”

***

Întrebare: Pe vremea lui Ceauşescu, ce era, iarna, mai rece decât apa rece?

Răspuns: Apa caldă!