Gherla INFO – CLUJ stiri, informatii, foto, video, vremea, anunturi
În inima Ardealului, între dealuri domoale și văi liniștite, se află un sat cu o poveste veche cât timpul: Lujerdiu. Azi este parte a comunei Cornești, județul Cluj, iar o monografie de acum aproape 100 de ani consemna că acest loc păstra în memoria colectivă amintirea unor ființe colosale – uriașii despre care bătrânii locului povesteau, aproape șoptit, cu un amestec de teamă și fascinație.
Într-o monografie publicată în 1932 de Ion Chelcea, în cadrul publicației „Satul și Școala”, aflăm despre tradiția orală locală ce vorbește despre „satul uriașilor”. Legenda spune că în acel loc, înainte ca oamenii să se retragă din cauza inundațiilor, ar fi trăit uriași – ființe mitice ale căror urme ar fi rămas întipărite în stâncă.
„Lujerdiu” – de unde, de când?
Așezarea este atestată documentar din anul 1279. „Satul, dacă socotim după denumire, trebuie să fie foarte vechi. Vechi dacă denumirea ar veni din „loșad“ (limba slavă), vechi dacă ar veni dintr-un anume „Lușîrdea” – strămoș întemeietor. Faptul că Lujerdiul, cu toată vechimea lui, azi nu are mai mult de 220 de fumuri (coșuri de case, n.r.) , nu trebuie să ne mire: satele au o creștere lentă. Și dacă n-au condiții excepționale de dezvoltare, mii de ani trec, fără ca un progres simțitor să le schimbe fața. Așa s-a întâmplat și cu Lujerdiu. N-a fost la o întretăiere de drumuri pentru ca aglomerația omenească să fie posibilă. N-a avut nici o mină sau alt factor de atracție pentru sporul populației. Cu glia lui săracă, n-a putut să asigure traiul decât unui număr mic de oameni. Și acest lucru l-a și făcut.”, nota autorul în lucrarea sa.
Pietrele care vorbesc
Satul Lujerdiu a fost și el, se zice, înainte vreme pe „Continit” – un podiș înalt înclinat spre valea „Ușolțului”. Tradiția spune că pe valea „Ușolțului* (sau Oșolțului) „o fost căși pe „Continitu, pentru-aceea, c-o fost satu uriașilor*, se menționează în lucrarea monografică. „În partea locului, această credință a urmelor vechi, omenești, legate de uriași, e foarte înrădăcinată și actuală!”
Una dintre cele mai impresionante mărturii locale este legată de un loc numit „Kitri”, unde, potrivit legendei, s-ar afla urmele lăsate de uriași în piatră. Se spune că aceștia și-au „îmbulzit” stâncile pentru a-și face locuințe, iar unii bătrâni încă arată spre o piatră despre care spun că a fost locul unde „și-a răzmat capul” unul dintre acești coloși. În altă poveste, o uriașă ar fi adus într-o „zadie” un plug cu boi, pe care l-ar fi lăsat în vale, marcând astfel locul ce avea să fie moștenit de oameni.
Mărturii ale localnicilor
- „Când a fost potopul, când a pierit lumea de apă, au rămas uriașii, dealurile și pietre. Și uriașii au trăit printre pietre. S-au îmbulzit pietrele și au rămas urmele lor. Șl astăzi sunt pe scaun. Și-acum să vede cum a răzemat capul, și la cap să cunoaște bolovanul, la Pietri (Kitri)“.
- „Din bătrîni încă știu, domnule, că uriașii au avut acolo casă, șură de piatră. Dar nu că au clădit-o, numai că au îmbulzit cu puterea lor. A ieșit deasupra pe Babii și-a adus un bolovan cu brațele, da’ mare. Acela l-am apucat și eu, de aceea ei s-au prăpădit de p-aici”.
- „Într-o primăvară s-a hâit o râpă și s-a aflat un ciont, de nu l-a putut judeca nimeni, că ce-o fost, și l-o adus acasă și I-a țâpat în gunoi și nu l-a putut judeca nime că de ce fel de animal îi. D-apăi, l-o scos după doi ani: o fost alb așa ca hârtia ceia“ (Indrei Meci, cioban drin Igriția).
- „Au coborât două uriașe – femei – și-o luat un plug cu jite cu tăt și cu pluguri cu tăt; două urience le-o luat în zade și le-o dus la părinții lor acasă, unde-o fost așezământu lor. — Ia, tată și mamă, ce jermuți scurmă pământu… O zis părinții lor: „Duceți-i acolo unde-o scurmat, că aeștia au să moștenească pământu. Ș-apăi, le-o adus înapoi. Ș-apoi uriașii s-o prăpădit de p-aici. Pășeau din deal în deal, din Kerengut pășea-n Dâmbu cel gol, din Făjet în Ploptiș”.
- ,,D-apoi, acolo ședea uriașii, să juca de a „lopta”, ș-apoi mergea după sare-n Cluj. Acolo ședea ei, în Băbi. Să sape ar găsi ceva. Ș-acolo o stat uriașii, e pusă doară-n cărți. (Ciceo Ambrozie din Șigău).
- „Uriașii trăesc ca oameni, se hrănesc ca ei, numai că au o mărime ce întrece cu mult pe a lor. Așa se explică oasele, ciolanele găsite în pământ și care sunt puse pe seama lor. Așa se explică chiar uneltele casnice găsite în pământ, cum spre exemplu la Șigău, în punctul „Țâțiora” – unde se zice c-a fost o întăritură, s-a găsit în pământ o rășniță și un ciocan (pe care le-am văzut si eu). Nu mai vorbim de înălțimi” (autorul monografiei)
Poveștile s-au păstrat cu încăpățânare în memoria colectivă, cel puțin până la vremea culegerii poveștilor de la localnici. Credința în existența acestor ființe uriașe, „care au trăit în pietre”, era mai puternică decât în multe alte sate din Ardeal.
Biserica voievodului
Dar Lujerdiu nu trăiește doar din legendă. În istoria sa documentată se păstrează și o altă moștenire importantă: biserica ridicată aici de însuși Mihai Viteazul. În anul 1596, când în sat abia erau 40 de gospodării, voievodul, aflat într-o perioadă de scurtă stăpânire asupra Transilvaniei, a primit satul ca răsplată și a ctitorit o biserică de rit grecesc, unde, după unele surse, ar fi lucrat și celebrul iconar Nicolae Cretanul. Biserica de piatră, așezată pe locul unde altădată se spunea că era pădure deasă, este astăzi o mărturie a trecutului glorios, dar și a credinței adânci a localnicilor.
Se spune în sat că „o fată a pus icoana Maicii Domnului pe un lemn, și de aceea s-a zidit biserica acolo”. Astfel, în același spațiu în care legendele vorbesc despre uriași și pietre răsturnate de mâini gigantice, a fost înălțat un lăcaș al credinței — semn al trecerii de la mit la istorie.
Legende care răzbat timpul
Poveștile cu uriași din Lujerdiu nu sunt unice în România, deși „credințele privitoare la uriași sunt aici mai bogate ca oriunde”, se menționează în monografie. Ele au ecouri și în alte locuri din România.
În zona Bihorului, se povestește din bătrâni că însuși regele dac Decebal a fost de acord sâ-i lase să trăiască în Munții Apuseni, liniștiți, cu condiția ca aceștia să-i păzească comorile. Și asta, relativ aproape de zilele noastre, cu numai două milenii în urmă, dar descoperiri ale unor schelete umane uriașe s-ar fi făcut chiar și în zilele noastre.
Cea mai uimitoare descoperire din România, necropola de uriași de la Argedava-Popești-Novaci, se pare că este și cea mai secretă. Este vorba despre scheletele roz (ca în urma unei iradieri) a 80 de uriași, apreciați de localnici ca având o înălțime de peste 5 metri, deshumate la Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetății.
Un anume Ioniță Florea, care între 1939-1951 a participat la săpăturile arheologice de la Argedava, declara că a văzut cu ochii lui schelete de uriași. Bărbatul a povestit că a dezgropat cu mâna lui un craniu neobișnuit de mare, mult mai mare decât cele de om, iar când i-a anunțat pe arheologi, șeful echipei, Dinu V. Rosetti, i-a trimis pe săteni acasă. „Rămâneau și săpau doar ei, cu oamenii lor”, povestea bărbatul. Osemintele erau urcate într-un camion și duse în altă parte, nimeni nu știe unde. Povestea s-a repetat și în anii următori, în care se spune că au fost descoperite în total 80 de schelete.
Legende despre uriași întâlnim și în Munții Buzăului, la Scăieni. Aici, în cel mai vechi sat din zona Boziorului, au fost descoperite schelete umanoide care măsurau peste 2,40 metri. A frapat în mod deosebit dimensiunea craniilor, care erau „cât dovlecii de prăsilă”. Descoperirea a fost făcută întâmplător, când oamenii au vrut să planteze o livadă de meri pe o colină din zonă. Scheletele erau intacte, iar lângă ele au fost găsite mai multe fragmente de oale.
foto: pe internet circulă zeci de fotografii cu schelete de uriași, din toată lumea, însă oamenii de știință sunt rezervați în privința acestora și spun că cele mai multe sunt contrafăcute.
Oamenii au continuat să sape și au dezgropat câteva schelete, dar apoi au decis să lase restul mormintelor intacte și au încercat să sape printre ele. Ei sunt convinși că scheletele descoperite aparțin uriașilor despre care vorbeau legendele din bătrâni, dar nimeni nu a cercetat vreodată, din partea vreunei instituții de specialitate a statului român, straniile relatări și relicve, dacă ele (mai) există îngropate sub rădăcinile pomilor. În vechime, cu mult înainte ca localitatea să fie atestată, se spune că zona Boziorului era locuită de uriași sau „tartari”. Legenda spune că aceștia ar fi construit două subterane sub niște stânci enorme și că tot ei ar fi sculptat Stâlpii Tainiței, de pe muntele cu același nume, zonă în care nu poate ajunge picior de om în zilele noastre. De asemenea, pe muntele Tainița există un loc unde în stâncă sunt săpate „scaune” domnești, a căror origine este inexplicabilă pentru localnici, deoarece se află, de asemenea, la înălțimi foarte mari și în zone inaccesibile.
Adrian Nicolae-Popescu, revista Magazin, 2015
Uriașul de la Roșia Montană
Pe internet circulă mai multe texte despre un shcelet de uriaș descoperit într-o galerie, la Roșia Montană, pe vremea lui Ceaușescu. Scheletul ar fi ajuns la Moscova, iar ani mai târziu, tot acolo, o echipă româno-canadiană ar fi dat de o lespede sclipitoare, cântărind sute de tone.
Reproducem mai jos un articol publicat în ziarul „Cuvântul liber”, din 2015, semnat Mariana Cristescu. Autoarea citează la rândul ei diverse surse online, iar informațiile trebuie tratate cu rezervă.
Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri, şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1.700 de tone. Aurul conţinut în ea reprezenta circa 900 de tone.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată.
Săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri, care să ajungă până la lespede, au demarat la începutul lunii mai 2012. În iunie lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată, de urgenţă, noaptea, sub escortă militară, către o destinaţie necunoscută.
Fragmentele containerizate ar fi fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi, topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
La ridicarea lespezii s-a putut observa un puţ cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasa, violacee. Câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii, şi-au revenit după o vreme din uimire. Un paleolingvist s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, şi nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. „Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi Armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui, şi apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior, precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm documente care garantau păstrarea secretului de stat, şi-apoi am plecat cu toţii, speriaţi, înapoi, pe la casele noastre, care-ncotro”, potrivit relatărilor unui martor.
ziarul Cuvântul liber, Tg. Mureș, 19 august 2015
La nivel mondial, mitologia uriașilor este omniprezentă: titanii din mitologia greacă, Jötunii nordici, giganții biblici precum Goliat sau Gog și Magog, sau chiar miturile din America precolumbiană, toate vorbesc despre o vreme „înainte de oameni”, când pământul era locuit de ființe de o altă măsură.
Lujerdiu azi – între piatră și rugăciune
Astăzi, Lujerdiu este un sat liniștit, cu oameni pașnici și case care se adună de-a lungul unei văi aproape seci. Dar dincolo de aspectul simplu, localitatea ascunde un strat gros de poveste: de la legenda uriașilor la ctitoria unui domnitor, de la pietrele cu urme misterioase la icoanele de pe pereții unei biserici vechi de secole.
Aici, mitul și istoria se împletesc firesc, ca două fire de lână într-un război de țesut. Iar uriașii din Lujerdiu, fie că au existat sau nu, continuă să trăiască în vorbele bătrânilor, în pietrele dealului Băbiu, în basmele spuse în șoaptă și — de ce nu? — în fiecare pas făcut printre ruinele tăcerii.
